Scurt istoric

Țara taragotului 

Scurtă prezentare geografică

Comuna Groși este situată în partea central-vestică a judeţului Maramureș, în nord-vestul României. Limitele judeţului Maramureș au luat ființă în anul 1968, ca urmare a împărțirii administrativ-teritoriale din timpul socialismului,  păstrându-se și astăzi. Comuna aparține din punct de vedere administrativ-teritorial judeţului Maramureș, dar fiind încadrată Depresiunii Baia Mare, nu face parte din ‚,Țara Maramureșului”, întrucât caracteristicile acesteia se pierd la bariera montană Oaș-Gutâi-Țibleș. Se păstrează și aici, totuși, câteva din trăsăturile ținutului cu istorie străveche, legat dintotdeauna, prin creația sa materială și spirituală de glia și ființa neamului românesc, cu oamenii care și-au făcut o mândrie din a păstra datinile strămoșești. Zona poate fii încadrată cu prioritate în Țara Chioarului fiind la confluența dintre ,,Țările”: Chioar, Lăpuș și Codru, însă cel mai influent și apropiat rămâne Chioarul.

Coordonatele geografice ale comunei sunt de 47o 36` lat N și 23o 36` long E.

Suprafața totală ocupată de comună este de 23,5 km2.

Limitele comunei Groși sunt determinate de:

Ø teritoriul municipiului Baia Mare, la nord;

Ø orașul Baia Sprie, prin localitatea Satu Nou de Sus, în nord-est;

Ø teritoriul comunei Dumbrăvița, prin localitățile Dumbrăvița și Rus, în est și Chechiș în sud-vest; 

Ø comuna Săcălășeni, prin satul Culcea în sud-vest;

Ø teritoriul comunei Recea, prin satul Mocira, la vest și Săsar la nord-vest

Teritoriul comunei Groși aparține Depresiunii Baia Mare, situată în zona de contact dintre Platforma  Someșană și Carpații Orientali. Relieful are forme specifice regiunii de contact a dealurilor din depresiunea Baia Mare cu zona montană, specific zonelor de deal cu mari denivelări de teren alternate cu mici depresiuni plane. Înălțimile comunei variază în limite foarte mici, între 160-320 m.

Istoria satului Groși

         Maramureșul are o istorie bogată în evenimente – descoperirile arheologice de până acum denotă existența unei interferențe între cultura națională și spirituală tradițională dacică și cea romană, punându-se astfel și pe aceste meleaguri bazele culturii daco-romane. Satele Groși și Satu Nou de Jos s-au format în apropierea centrului meșteșugăresc Baia Mare și populația a fost cuprinsă de multe frământări sociale, a avut mult de suferit de pe urma unor atacuri tătare.

Localitatea Groşi este atestată documentar din anul 1411, primii locuitori aşezându-se  însă aici cu mulţi ani în urmă.  Satul Groşi apare sub diverse denumiri: Thukes, Tökes, Groschi şi se spune că, iniţial, mica aşezare se numea “La copacii groşi”. Legenda care s-a transmis din generaţie în generaţie, dezvăluie faptul că, pe aceste meleaguri, cu multe sute de ani în urmă, a existat o pădure mare de stejari ce aveau trunchiurile atât de groase, încât oamenii au făcut scorburi în acestea, pentru a se ascunde de năvălitori. Această legendă dăinuie până în prezent, prin denumirea unei zone a localităţii, “buciumi”, adică trunchiuri de copaci groşi. Denumirea provine de la adjectivul gros, groşi din latinescul “grosus”, cu referire la buşteni. Motivarea numelui se regăseşte în istorisirea unui sătean care, fiind întrebat unde locuieşte, a arătat spre pădure şi a spus: “Vezi copacii aceia groşi? Acolo locuiesc eu. Sunt groşan”. Un simbol al satului, urmaş al falnicilor copaci de odinioară, ce poate fi văzut şi astăzi, cu vechime de peste 300 de ani  şi declarat monument al naturii, veghează asupra sătenilor, ocrotindu-i parcă, cu ramurile  grandioase.

Localitatea Groşi, străjuită la intrarea în sat de stejarul secular, iar la ieşirea din sat de Mănăstirea Habra, locaş de închinăciune, este un loc cu oameni calzi şi primitori, o bucăţică de pământ care te cheamă într-o lume de basm, unde domneşte binele şi căldura sufletească.

Despre străjuitoarea, protectoarea și vindecătoarea Mănăstire Habra aflăm, dintr-o scrisoare a Episcopului Serghie al Maramureşului, că această mânăstire era a doua ca însemnătate în acest spaţiu sacru, după Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail de la Peri“, fiind înzestrată, ca şi prima, de aceiaşi voievozi maramureşeni, Balc şi Drag, nepoţii descălecătorului Dragoş Vodă. Episcopul Efrem de Habru, crezând în unitate, l-a urmat pe domnitorul Mihai Viteazul la 1600 şi a semnat, împreună cu alţi episcopi devotaţi, actul sinodal din Suceava. Ca urmare a sprijinului acordat domnului întregitor, clerul ortodox din Transilvania a fost învinovăţit de trădare şi, după uciderea lui Mihai Viteazul, la data de 9 august 1601, au urmat represaliile. Aşa a dispărut mănăstirea.

Menirea din vechime a acestui aşezământ sacru era aceea de a se ruga „pururi sfinţilor, pentru rămânerea ţării noastre“, după cum reiese din memoriul trimis din Baia Mare autorităţilor austriece, la data de  15 septembrie 1614, de „noi, toată preoţimea şi nobilimea românească din ţinutul Băii Mari, Chioarului şi Sătmarului“. Aceştia cereau dreptate prin refacerea mănăstirii „care s-a pustiit de tot, aşa că de opt ani n-o mai locuieşte nimeni“ şi  restituirea pământului mănăstirii, „acel loc pentru rugă sfântă“.

Dreptatea nu le-a fost însă acordată, dar groşenii, prin puternica lor credinţă, au refuzat să accepte distrugerea și lipsa lăcaşului sacru. Oamenii au creat şi au păstrat peste veacuri legenda unei biserici îngropate împreună cu clopotul în mlaştina de sub dealul Habrul. Aici, în noaptea de Paşti, „ardeau flăcări”, în timp ce, din adâncuri, „clopotul vestea Învierea”. S-a păstrat şi obiceiul pelerinajului de Sfintele Paşti pe dealurile: „Habrul”, „Călugăresc” şi “Galilei”. Din acel moment au trecut aproape 400 de ani, timp în care mănăstirea a continuat să existe doar în sufletul credincioşilor, fără niciun zid, fără nicio piatră. Această credinţă puternic înrădăcinată în sufletele oamenilor a fost ceea ce a reconstruit Mănăstirea Habra pe care o cunoaştem astăzi. Comuna aparţine din punct de vedere administrativ-teritorial judeţului Maramureş, dar fiind încadrată în Depresiunea Baia Mare, nu face parte din „Ţara Maramureşului”, întrucât caracteristicile acesteia se pierd la bariera montană Oaş-Gutâi-Ţibleş. Se păstrează totuşi, la Groși, câteva din trăsăturile ţinutului cu istorie străveche, legat dintotdeauna prin creaţia sa materială şi spirituală de glia şi fiinţa neamului românesc, de oamenii care şi-au făcut o mândrie din a păstra datinile strămoşeşti. Zona poate fi încadrată cu prioritate în Ţara Chioarului, fiind la confluenţa dintre ,,Ţările”: Chioar, Lăpuş şi Codru, purtănd numele de Fisculaș, pentru că la Baia Mare își avea sediul Fiscul, unde oamenii din imprejurimi își plăteau dările.

În mod paradoxal, despre trecutul Groșului vorbește astăzi în toată lumea taragotul maeștrilor Dumitru Fărcaș, Dumitru Dobrican, Ioan Berci sau Dan Gâdea iar despre prezentul Groșului vorbește   monumentul celui care a fost pentru groșeni - Domnul Trandafir al lor -, învățătorul Gheorghe Lupan, creaţia artistului Ioan Marchiş, care este așezat în curtea școlii  care îi poartă și numele.

Prin ridicarea monumentului dedicat învăţătorului Gheorghe Lupan, groşenii de azi, nu numai că oferă cinstea cuvenită unui dascăl, ci îşi   arată şi respectul faţă de acesta, demonstrând faptul că nu s-au abătut de la valorile pe care învăţatorul le-a insuflat în sufletele lor.

Invitat la dezvelirea monumentului celui care i-a marcat tinereţea, cu emoţie în glas, maestrul Dumitru Fărcaş îşi exprima preţuirea făţă de dascălul care l-a îndrumat:  „Nimic nu poate fi mai minunat decât o mamă care-şi cheamă copiii acasă, iar aici suntem acasă. Pe câţi nu ne-a îndrumat cu atâta patimă? Câte cărări nu ne-a deschis acest minunat om?” Astfel, rădăcinile tuturor groşenilor sălăşluiesc în curtea școlii, unde învăţătorul mult îndrăgit va trona ca o emblemă în modelarea de minţi şi suflete .

Pentru Maestrul Fărcaş,  „folclorul este înţelepciunea unei naţiuni”. De aceea, cu o cutezanţă care îl onorează, Ovidiu Suciu spunea despre Maestru: „Dacă te-ai născut cu o gravă infirmitate – aceea de a nu simţi folclorul şi   ţi-ai orânduit viaţa spirituală în jurul altor repere din care nu vrei să evadezi, fereşte-te să asculţi taragotul Domniei Sale Domnului Dumitru Fărcaş, căci sigur acesta îţi va bulversa viaţa, te va cuprinde, te va învălui, te va cumineca, va face alt om din tine: mai sensibil, mai omenos, mai iubitor, ba chiar rişti să dai în patima folclorului, să-l asculţi, să-l aştepţi, să-l asculţi cu evlavie, să-ţi faci icoană de suflet din el.”

Dacă pe Dumitru Fărcaş paşii l-au purtat în inima Ardealului, la Cluj, Dumitru Dobrican  îşi duce viaţa şi dulcea povară a talentului între două mari iubiri: scena şi pământul de acasă. Oricine întelege acest lucru dacă îl întâlneşte acasă  printre ai lui, cântând pentru „Dansul la şură” pe care l-a reînviat de câţiva ani încoace, o distracţie obişnuită altădată în satul în care nu exista  televizor, nici discotecă. El şi-a dorit ca sufletul propriului sat să nu moară, aşa că şi i-a adunat în preajma sa pe localnicii care au facut zid de apărare a tradiţiei, în paşi de dans. El vorbeşte acum lumii nu numai prin limbajul universal al sunetelor transmise de taragotul său, ci şi prin dansul celor din grupul „Dănţăuşii de la Groşi” care îl însoţesc peste tot în călătoriile sale.

Pentru „Dansul la şură”, odinioară, într-una din şurile mai mari ale unui gospodar, câţiva tineri inimoşi strângeau lucrurile, făceau curăţenie, tocmeau pe bani (nu prea mulţi) sau pe produse  „ceatarâşi” din zonă şi, după terminarea slujbei de vecernie,  se adunau la şură tot satul, îmbrăcați în costume tradiţionale. Ceatarâşii cântau, tinerii jucau, vârstnicii se „ocupau” mai pe lături de pălincă sau vin, iar copiii zburdau printre oameni. Flăcăul, odată ce lua fata la dans, trebuia să o treacă prin toate cele patru „fogaşuri”, altfel  "era ruşinos": „jocul de început”, „roatele”, „contrănescul”, „mărunţelul”. Fiecare fată avea la brâu o batistă care, pe atunci, era sms-ul zilelor noastre. Drăguţul încerca să o fure, iar fata, dacă îl plăcea, îl lăsa să ia batista, totul fiind de fapt un pretext ca flăcăul să poată să meargă la ea acasă şi să i-o înapoieze. Nu se sufla nasul în acea batistă, prin asta arătându-se  cât  de „nealcoşă” era fata, adică frumoasă.  Femeile vârstnice o foloseau drept portmoneu.

Buna dispoziţie, veselia, poveştile de viaţă împărtăşite îi apropiau pe săteni,  dansul devenind un eveniment care îi ţinea uniţi în faţa greutăţilor vieţii. Petrecerea se termina seara, când lumea se ducea la cină şi apoi la culcare, urmând ca a doua zi să ia de la capăt îndeletnicirile obişnuite: plugul, sapa şi coasa sau ţapina.

   „A trecut multă vreme de când emisiunea „Tezaur Folcloric” începea cu o melodie din repertoriul taragotistului Dumitru Fărcaş din Groşii Maramureşului… şi Dan Gâdea şi Ioan Berci şi Dumitru Dobrican. Toţi din Groşii Maramureşului. Fiecare - artist în felul său, fiecare - suflet din sufletul unui neam. Oare ce o fi având pământul acela?... Nu-i bună intrebarea. Ce o fi în sufletul acelor oameni... De unde atâta bogăţie şi atâta curăţenie… De unde atâta iubire?” se întreba Mărioara Murărescu. 

Cu oameni gospodari şi păstrători ai tradiţiilor şi obiceiurilor,  oameni credincioşi şi înţelepţi, satul  Groşi este un tărâm magic, în care domneşte liniştea sufletească, bunătatea şi omenia.    

Școala mea